Un week-end prin câteva mănăstiri nemţene

              Într-o frumoasă predică rostită de IPS Bartolomeu Anania, fostul mare mitropolit al Clujului, vorbind despre Patimile Mântuitorului, a adus în discuţie un aspect mai puţin relevat câns vine vorba despre acest subiect. Se vorbeşte, în general, despre teribilele şi înspăimântătoarele chinuri îndurate de Cel în Care "păcat nu s-a aflat" însă nu se pomeneşte de faptul că toate aceste chinuri - iar acest lucru sporeşte înzecit suferinţa - au fost îndurate în singurătate. Ucenicii şi apostolii au fugit care încotro, mulţimile care cu câteva zile Îl aclamau acum Îl scuipau, cei săturaţi cu pâine şi peşte, cei vindecaţi de boli şi de demoni, cei care-L ascultau "cu gura căscată" şi-L urmau peste tot, Îi strigau acum să se elibereze singur dacă poate. Evident că putea însă nu voia; nu aceasta era misiunea Lui...

                   Această singurătate a Mântuitorului, în timpul Patimilor şi mai ales pe Cruce, Îi fusese impusă de cei care-L condamnaseră. Însă, uneori, El Însuşi prefera să se retragă, să se debaraseze de mulţimea "care-L strâmtora", pentru a se ruga şi a vorbi cu Părintele Său. O astfel de singurătate, liber asumată, ne-o recomandă şi marele mitropolit de la Cluj. Călugării îşi asumă această stare odată cu intrarea în mănăstire însă şi noi, cei din lume, avem nevoie - acum mai mult decât oricând - de câteva momente de singurătate: departe de televizor, de ştiri alarmiste şi catastrofale, de freamătul şi gălăgia oraşelor, de stresul de la serviciu, etc.

             O modalitate de ieşire din neliniştea cotidiană şi regăsirea acelei stări de confort sufletesc îl reprezintă excursiile în natură (mai ales la munte, pentru că muntele - spre deosebire de mare - linişteşte, conform unor cercetări ştiinţifice pe care le citează tot IPS Bartolomeu) dar mai ale pelerinajele la mănăstirile cu care, din fericire, România încă se poate "mândri".

                   Postez mai jos câteva fotografii realizate week-end-ul trecut (de Sf. Ilie) la mănăstirile din munţii Neamţului: Sihăstria, Sihla, Agapia şi Varatec.

                  Mai întâi, Mănăstirea Sihla, în preajma căreia s-a nevoit Sf. Cuv. Teodora. Peştera ei se găseşte la aprox. 200 m. mai sus de mănăstire.

Micuţa şi vechea biserică din lemn, datând din anul 1813.

În interiorul bisericii descoperim o pictură în stil bizantin, foarte valoroasă, după cum rezultă şi din această fotografie a Pantocratorului, reprezentat pe turla de deasupra naosului.

 

 Catapeteasma din ineriorul bisericii este sculptată în lemn  şi poleită cu aur.

Din curtea mănăstirii, pe o potecă ce urcă printre stânci, ne îndreptăm spre "bisericuţa dintr-un brad", purtând hramul "Schimbarea la Faţă a Domnului" şi al cărui nume face trimitere directă la materialul din care este construită dar şi la cantitatea de lemn utilizată, ceea ce spune totul despre dimensiunile ei. 

        

De la această bisericuţă, urcân încă vreo 100 m., ajungem la peştera în care s-a nevoit Sf. Cuv. Teodora de la Sihla, pomenită în fiecare an, în ziua de 07 august şi a cărei moaşte se află astăzi la Lavra Pecerka (a Peşterilor) din Kiev, Ucraina.

 

Moment de rugăciune în Peştera Sf. Cuv. Teodora de la Sihla.

Lăsând în urmă Mănăstirea Sihla, pe puţinii vieţuitori ai săi şi mulţimea de pelerini care păşesc pe sub bolta de la intrare...

...ne îndreptăm spre Mănăstirea Agapia, aflată pe celălalt versant al muntelui.

Mănăstirea Agapia este ctitoria de la începutul sec. al XVII-lea, a hatmanului Gavriil Coci, fratele domnitorului Vasile Lupu. Pictura murală a bisericii, în stil neoclasic combinat cu arta românească, îi aparţine cunoscutului pictor Nicolae Grigorescu.

În incinta mănăstirii se află şi mormintele marelui cărturar şi mitropolit al Moldovei, Irineu Mihălcescu (d. 1948), precum şi a călugărului Nicodim Măndiţă (d. 1975).

Mai sus de mănăstire, se află casa memorială a scriitorului Alexandru Vlahuţă, a cărui soră a fost minahie în obştea de maici a Mănăstirii Agapia. De multe ori, aici veneau, pentru a se reculege şi scriitorii G. Coşbuc, I.L. Caragiale, Barbu Delavrancea sau Calistrat Hogaş. Se păstrează în arhiva mănăstirii fotografii cu aceste personalităţi.

Peisaj rustic, montan, în preajma comunei Agapia.

De la Agapia, următoarea destinaţie este Mănăstirea Varatec, la care se ajunge trecând prin "codrii de aramă", cântaţi de M. Eminescu în a lui Călin - file de poveste. 

Trecând prin porţile masive de lemn sculptat, îmbinând motivele tradiţionale româneşti cu cele creştine...

...păşeşti pe sub bolta de la intrarea în incinta mănăstirii de maici a Varatecului

Trecând pe lângă un şir de case în cel mai pur stil ţărănesc, al satului românesc tradiţional, flancate de pomi fructiferi şi cu flori în faţa casei...

...strecurându-ne printre numeroşii pelerini şi vizitatori care-i trec pragul şi parcă îi tulbură liniştea...

ajungem lângă zidurile bisericii "Adormirea maicii Domnului", biserică greu încercată de timp şi de intemperii dar care a ştiut să renască din propria cenuşă, păstrând încă pictura originală, refăcută în 1882, în stil realist.

 

Casa Lahovary, astăzi muzeu al mănăstirii ce conţine numeroase obiecte de cult, veşminte, icoane, covoare şi tapiserii, precum şi peste 1600 de manuscrise şi tipărituri vechi.










       Mănăstirea Varatec este o oază de linişte, de ordine şi de frumuseţe pură: flori, arbori, clădiri vechi şi noi impecabil întreţinute, pelerini şi turişti sfioşi care "se tem" a întrerupe tăcerea ce domneşte aici. Nu degeaba aici, la Varatec, s-au retras Veronica Micle şi "Eminul ei drag", Profira Sadoveanu, criticul literar Zoe Dumitrescu Buşulenga (devenită maica Benedicta),  monahul şi scriitorul Bartolomeu (Valeriu) Anania, pe care l-am amintit mai sus, etc.

       Însă, mai presus de toate, aici, stăpână este LINIŞTEA:






 Liniştea care ne lipseşte şi pe care o căutăm atunci când, striviţi de grijile cotidiene, de presiunea pusă asupra noastră uneori fără ca noi să conştientizăm acest lucru, ne întoarcem spre noi şi ne întrebăm: cine e mai fericit, eu sau...












acest monah ce-şi vede de ascultarea, liniştea, singurătatea, rugăciunea şi sufletul său?

 Ne credem mari, importanţi, buricul societăţii dar suntem uscaţi şi nefolositori celorlalţi, în egoismul existenţei noastre "măreţe". Cei smeriţi dar verzi, în care viaţa şi seva înţelegerii ei palpită, cu siguranţă sunt mai câştigaţi pe termen lung...