"Cadavrele urca la ceruri in...volute de fum"

           Printr-un concurs de circumstante, am fost ieri, 05 ianuarie, martorul tacut al exprimarii impresiilor a cateva zeci de oameni (pensionari, fosti sau actuali intelectuali, muncitori, credinciosi mai mult sau mai putin dusi pe la biserica) vis-a-vis de de evenimentul "formidabil" al inceputului de an: incinerarea regizorului Sergiu Nicolaescu. Am auzit diferite pareri, am vazut batrani realmente afectati de decizia omului pe care ei l-au admirat sincer o viata intreaga (o batrana era pe pragul de a lesina in momentul cand se apropia ora fatala, 12.oo, a "solemnitatii" incinerarii), am vazut oameni deziluzionati de sfarmarea unui mit: acela al omului Sergiu Nicolaescu. Oameni care nu stiau daca sa mai admire un om care nu a vrut sa fie om pana la capat, asta implicand si intoarcerea sa, demna, in "pamantul din care a fost luat."

         Si pentru ca veni vorba de demnitate, acest concept a fost argumentul forte pentru justificarea teribilei decizii: Sergiu Nicolaescu trebuia sa plece din aceasta lume cu demnitate. Sa nu fie vazut de admiratorii sai in postura de cadavru, "cu vata in nas" asa cum, tinandu-i postum isonul, afirma C.T. Popescu intr-un editorial, bucuros ca omul, pe care oricum nu prea l-a admirat, nu a fost "livrat viermilor sau mumificat intr-un cavou."

       Auzind repetandu-se aceasta notiune salvatoare de "demnitate" postuma a omului, care nu poate fi asigurata decat musai prin incinerare, in orice caz nu prin inhumare, mi-a venit in minte un pasaj tragi-comic, sublim prin genialitatea artistica a descrierii dar grotesc prin continutul ei, din poemul in proza a lui Arghezi, Cimitirul Buna-Vestire.

           Voi reda in cele ce urmeaza un fragment din episodul pomenit mai sus, scena macabra a incinerarii unui fost "dregator" si rog a avea nu doar rabdare ci a va gasi si resursele necesare parcurgerii fara scarba sau dezgust a unei asemenea mostre de literatura cum numai inconfundabilul Arghezi era in stare sa aseze pe hartie, ca cel care: "Din bube, mucegaiuri si noroi / Iscat-a frumuseti si preturi noi...". Sa-l lasam sa vorbeasca:

      "Cei mancati de vii de viermi, de tenie, de limbric, oxiur, spirochet si de toata bacteria, fara sa se scarbeasca de sine, se simt spurcati de viermele mormantului si evita intalnirea cu el. Cadavrele lor urca la ceruri in volute de fum. Refuzand pamantul, ei primesc crematoriul, siguri ca au ameliorat o situatie de care nu se mai folosesc.

     Te-ai astepta ca, dupa aceasta desfacere de traditii, cenusa mortilor sa fie aruncata in cele patru vanturi de pe un Ceahlau. Reformatorilor care, nemaiavand ce reforma, convertesc lucrul cel mai docil si mai subaltern, cadavrul, le ramane slabiciunea filtrata prin rationament si isi pastreaza tarana intr-un blid... Boierii liber-cugetatori nu vor sa putrezeasca morti. Economisesc singurul bun, zaharul si untul, din care s-ar mai putea infrupta macar un vierme, dupa ce si le-au ferit pe toate celelalte, de impartasire, cu legea.

        Din obligatiunile functiunii am participat la transformarea unui les in praf de taciuni. Nu a mers prea usor. (...)

      Locul unde se petrece crematiunea e un templu fara confesiune. Si-a luat estetica de la gari, de la felinare, de la depozitele de petrol, nitelus de la ibric si nitelus de la serviciul de otet, imitand, cu vestalele, cu urnele si cu ghirlandele lui, poleite oxidat, o vitrina de sucursala de magazin universal. (...) E anonim, international, stiintific si modern. (...)

   Serviciile haznalei pentru morti sunt simplificate pana la perfectiune, pograbania e mecanica, preotul este un gramofon, si imnurile sunt in doza magnetica; invartesti manivela si pui ce vrei dedesubtul unui varf cu ac; specialistii sunt admirabili eliminati si substituiti. Un simplist ar fi pus o orchestra cu instrumente; stiintificul a fost si economist, cumparand placi inregistrate. Ai inchide ochii si ti-ar putea trece pe la nas chiar parfumele florilor din care se impletesc coroanele, plus un supliment pulverizat, de smirna si tamaie. Daca tii la emotia religioasa cu orice pret, se poate instala la stecker si o binecuvantare cu trei degete electrice intr-o manusa.

      Atmosfera de ghiseu de telegrame intr-un ajun de sarbatoare. Public mult gramadit. O tacere neintrerupta decat de miscarea cate unei coroane care da zgomotul scurt al unei penite pe o recipisa. Un baston, suspendat in mana unui asistent tabetic, cade cu varful de guma in podea, ca o lovitura cu stampila. Nici o voce, de nicaieri; insusi plansul e artificializat: familia mortului are un regret, ca a incercat o experienta si ca din tata si sot nu va ramane nimic. Oamenii nu mai au nici sfarsit, nici inceput. Placa de gramofon da ghiseului de bilete o teatralitate sinistra si un certificat de mare prost-gust. Lipseste un hohot de plans pe un cauciuc vulcanizat. Ti se pare ca se savarseste o fapta urata in complicitatea muta a unor asistente si asistenti din lumea melcilor. Inapt sa gandeasca, prostul instruit isi aplica facultatile infumurate la ramasite si se crede emancipat si stapan pentru ca intre chelie si cer a deschis o umbrela si ca piciorul si l-a salvat de pamant intercaland o talpa. A muri cugetand si a fi ingropat intelectualmente! (...)

      Sunt oameni care se iubesc pe sine atat de scandalos de mult, incat nu-si pot uita nici cadavrul, si cauta sa-i asigure o situatie de viitor si sa-l concorde cu un punct de vedere.

       Personajul pe care l-a glorificat patefonul a lasat scris si iscalit sa i se arda drojdiile, ca o protestare, ca o ultima actiune de intelect. Sa nu cumva sa-l necinsteasca posteritatea, obligat sa ia cararea mortilor obisnuita, care scoboara in pamant. Nu. Calitatea lui deosebita reclama un tratament deosebit. Starvul a fost o individualitate salariata cu .... pe luna: nu poate sta cot la cot in temnita cimitirului, vecin cu starvuri mai putin platite.

      Fara sa se fi intamplat nimic, publicul incepe sa iasa. Ceremonia dozei magnetice incetase si am aflat ca s-a operat intre momente scamatoria scoborarii in Infern, pe un ascensor, a cosciugului, inlocuit automatic cu un parchet.

      Dedesubt, intr-un beci fierbinte, se petrece descompunerea silita, in vreme ce vazduhul se umple cu un miros de greata. Acolo, cadavrul apartine randasilor si e operat industrialmente. Violenta si injuratura sunt rugaciunile din urma, pe care nu le-a citit preotul, rezervate hingherilor crematiunii. Arderea se face primitiv si salbatec, ca si cum familia si-ar lua mortul de picioare si l-ar impinge in vatra cu jar. Ochii plesnesc numaidecat, pielea se umfla si crapa ca un cojoc prea stramt, uleiurile fiziologice ard cu flacara mare. Am scoborat in aceasta bucatarie in care cadavrul, inainte de a face explozie, s-a sculat pe sezut. Carbonizat numai pe trei sferturi, mortul rezista la oase. Nu voiau sa arda fluierele picioarelor, bratele si coloana vertebrala. 

      Ca sa usureze combustiunea si sa scoata la iveala ultima grasime, maduvele, preotii ritului cenusei adusera barele de fier, rangile, tabarand cu ele pe oase, ca sa le sfarame. O lupta blestemata se incinse intre parghii si nefericitul schelet, care trebuia neaparat sa-si dea toata spuza inainte de a fi scoborat cadavrul al doilea, al unui liber-cugetator. (...)"
       (Tudor Arghezi, Cimitirul Buna-Vestire, Editura Art, Bucuresti, 2011)

         

     Daca veti avea rabdarea, stoicismul sau cel putin vulgara curiozitate de a citi, in presa de ieri si de astazi, relatarile actului de incinerare a lui Sergiu Nicolaescu, si le veti pune in paralel cu textul - la urma urmei pur artistic dar bine documentat - mai sus citat, veti ramane consternati de actualitatea si perfecta juxtapunere a filmului descris de Arghezi cu cel "regizat", nu de regizorul Pistruiatului, ci cu aprobarea lui si a familiei, de functionari platiti sa fie, in acelasi timp: preoti, gropari, bocitoare...